Într-o oază de lângă București, 30 de bătrânei sunt răsfățați mai ceva ca-n tinerețe și supravegheați mai bine ca la spital. Jumătate dintre ei locuiesc aici de doi ani și nu mai vor să plece. Copiii, majoritatea stabiliţi în străinătate, le cumpără fericirea cu peste 1.000 de euro pe lună.
Dimineaţa nu-i prinde în autobuz, în drum spre piaţă sau farmacie. Primesc micul-dejun la pat şi îşi savurează cafeaua pe terasa cu vedere la lac. Dacă se simt rău, trebuie doar să apese pe butonul de la brăţara pe care o poartă mereu la mână şi o asistentă le sare în ajutor. Până şi semnele vitale le sunt în permanenţă monitorizate.
Se întâmplă la 15 kilometri de Capitală, în satul Săftica, în unul din cele mai exclusiviste aziluri de bătrâni din ţară. O moşie care se întinde pe un hectar, cu 40 de locuri, unde trebuie să faci rezervare cu cel puţin o săptămână înainte ca să prinzi loc. Cei mai mulţi rezidenţi au IQ ridicat, au fost doctori, ingineri sau profesori universitari, în general figuri cunoscute ale vremii. Dar oricine e binevenit, atât timp cât îşi permite să scoată lunar din buzunar un salariu de multinaţională şi nu suferă de vreo tulburare psihică sau de vreo boală în stadiu terminal.
Brăţara care îndeplineşte orice dorinţă
Cum intri în cămin, ai senzaţia că eşti într-o galerie de artă. Din loc în loc sunt expuse obiecte vechi, de la maşini de cusut Singer, fiare de călcat până la aparate foto de colecţie, iar pereţii sunt tapetaţi cu tablouri. Piesa de rezistenţă este o pânză care înfăţişează drumul oamenilor spre infinit. Şi totuşi, nicio notă sumbră, totul e tras în bleu şi galben pal. „De când ne naştem, ne începem drumul spre infinit. Clipele de dinaintea sfârşitului pot fi frumoase, dacă le trăim decent”, descifrează mesajul doamna doctor Viorica Russu, sufletul acestui loc.
Proiectat ca să nu dea impresia de spital, hotelul medical nu are holuri lungi şi albe. Coridoarele sunt în colţuri, pereţii sunt pictaţi în roz şi portocaliu, iar de jur împrejur sunt bare de sprijin. Pe uşi scrie numele fiecărui „locatar”, sub care e aplicat şi un abţibild în formă de măr sau alt obiect uşor de recunoscut. „Inclusiv cadrele medicale sunt uşor de deosebit după culoarea uniformelor: cea albă e pentru medici şi asistente, cea albastră, pentru infirmiere, iar cea mov, pentru kinetoterapeuţi”, precizează doctoriţa Russu.
Un sistem care nu există în multe spitale mari le permite medicilor să monitorizeze permanant starea de sănătate, de altfel fragilă, a vârstnicilor. Fiecare rezident poartă la mână o brăţară, care înregistrează pulsul, tensiunea şi alte semne vitale. În plus, e dotată şi cu un buton de panică, pe care rezidenţii sunt învăţaţi să apese ori de câte ori au nevoie de ajutor. În acel moment, un beculeţ verde cu codul care corespunde pacientului respectiv se aprinde pe panoul din „nursing station”, un fel de cameră de gardă, care există pe fiecare palier. Toate camerele au sistem Big-Brother. „Cu acordul pacientului, avem imagini din cameră, cu excepţia toaletei. Dar, dacă stă prea mult la baie, mergem să vedem dacă a păţit ceva”, dă asigurări dr. Russu.
Profesoara care a testat sistemul în America
Pentru că nu e ospiciu şi nici centru de îngrijiri paliative, aici ajung doar bătrânii care au nevoie de recuperare după o fractură sau orice altă operaţie. După o vârstă, convalescenţa e greoaie, iar familia nu poate să-şi transforme casa în spital, spun reprezentanţii centrului. Doamna Natalia Mastecan, 72 de ani, a fost adusă acum şase luni la căminul de la Săftica, direct de la aeroport. Fusese în vizită la una din fiicele ei din Chicago, unde îşi fracturase piciorul. După ce a fost operată, şi-a continuat recuperarea într-un cămin de bătrâni american, unde a avut parte de condiţii excelente.
Când a auzit că cele trei fete au hotărât să o interneze într-un loc asemănător, în România, s-a dus cu toată inima. „Am stat patru săptămâni la pat, dar cu gimnastică şi masaj, sunt acum pe picioarele mele”, e mândră doamna Natalia. Când nu face exerciţii, citeşte tot ce prinde sau rezolvă rebusuri. E cochetă şi nu ne-a primit în cameră până nu şi-a schimbat bluza.
A fost profesoară de limba română, la Tecuci, iar 20 de ani, a fost directoarea şcolii. Una dintre fiice i-a moştenit talentul pedagogic. „Peste câteva zile, mă externez şi voi merge să locuiesc la ea. Nepoţica e în clasa I şi de-abia mă aşteaptă”. „Sejurul” i-a priit însă şi spune că mai mult ca sigur se va întoarce la vară, când fiica ei va pleca în concediu la Chicago sau în Canada, unde locuieşte cea de-a treia fiică.
Bunicii, lăsaţi pe mâini bune în concediu
Astfel de situaţii în care vârstnicii nu au cu cine să rămână în perioada în care copiii pleacă în concediu sunt frecvente. „Familia le caută părinţilor un cămin cu aceeaşi responsabilitate cu care caută grădiniţă sau şcoală copilului. Prima rezidentă a zis că vine cu o singură condiţie, să aibă un anume canal cultural cu muzică clasică. Am chemat firma de cablu, ne-am dat peste cap şi totul s-a rezolvat. Doamna a zis că niciodată nu a fost mai răsfăţată”, îşi aminteşte medicul Patricia Sprâncenatu, directorul centrului.
După câteva luni în care se învaţă cu socializarea şi răsfăţul, bătrâneilor le vine greu să se mai întoarcă acasă. „Obligatoriu, primim a doua cerere, mai ales primăvara, când se plantează copaci şi flori în grădină, şi iarna, de Crăciun şi Revelion, când avem cam 35 de rezidenţi. Organizăm sărbătorile cu ţinute de gală, meniuri cu răvaşe şi şampanie, jocuri de societate, cadouri, sorcovă”, adaugă doctoriţa.
Bătrâneii care nu mai pleacă acasă
În jur de 12 pensionari au statut de rezidenţi definitivi. De aici mai pleacă doar în Rai. Doamna Agatha are 93 de ani şi e „veche” de doi ani. „Am căzut şi de atunci m-am cam stricat. Cele două fete, care locuiesc una în Germania, alta în Franţa, s-au interesat de un loc în care mă pot lăsa şi au decretat că aici e ideal. Am înţeles că e destul de costisitor, dar nu vor să-mi spună cât dau”. Din pensia de urmaş nu şi-ar permite să plătească programul. „Eu am fost colaborator extern şi nu beneficiez de pensie decât de pe urma soţului, care a fost diriginte de farmacie”.
Toată ziua stă lipită de telefon. „Din 30 de apeluri pe care le primeşte instituţia zilnic, 25 sunt pentru dumneaei”, o dă de gol doctoriţa Russu. Chiar înainte de interviu, i-am întrerupt o conversaţie. „Doamna doctor mă roagă să închid, că a venit o fată de la un ziar, dar să ştii că eu aş vrea să mai vorbim”, e simpatică doamna Agatha. E singura cu două telefoane în cameră. „Unul e al instituţiei, la care pot vorbi doar prin centrală, iar de pe celălalt pot să sun direct. L-am primit de Crăciun şi mi se pare o invenţie grozavă”, se bucură ca un copil. E la curent cu evoluţia celor doi strănepoţi gemeni, pe care ni-i arată în pozele agăţate pe perete.
Nonagenara care citeşte zilnic presa
Doamna Agatha e cea mai activă din centru. Absolventă de filologie-franceză, citeşte zilnic ziarele, le face recenzia şi mai şi traduce. Pe măsuţă, ziarul e deschis la pagina de politică externă. La capătul patului, sub pătură, stau trei dicţionare groase. Nu mai aude bine, dar citeşte ştirile la televizor, pe burtieră. „Acum am dat pe Realitatea. Nu ştiu cine o mai fi patronul postului şi ce orientare politică o mai avea, dar eu vreau doar să citesc ştirile”, intră în detalii doamna Agatha. Fără să ştie, secretul longevităţii şi lucidităţii exatrordinare este contactul permanent cu oamenii, cu realitatea, stimularea creierului.
„Aici e un program destul de susţinut, dimineaţa mergem la micul-dejun, facem gimnastică, fizioterapie sau ne plimbăm prin grădină. La ora cinci după-amiaza ne întâlnim la ceai, după ritualul englezesc, unde avem un cerc de discuţii, jucăm remmy sau canastă. La finalul săptămânii, vizionăm filme în sala de cinema. Dacă vrem să ne rugăm sau să ne spovedim, sus e si o capelă”, turuie nonagenara. De când e aici, nu a folosit niciodată butonul de panică de la mână. Se ţine bine, merge de una singură, ajutată doar de baston.
Îi place să se îngrijească şi frecventează coaforul, unde se face „permanent”. Săptămâna aceasta face 93 de ani, dar nu-şi doreşte „la mulţi ani”, ci ani buni şi sănătate. „Eu aş vrea să am cât mai puţini. Cu cât trec zilele, totul se degradează în organism. Chiar ieri, am citit în ziar un anunţ că a murit un fost coleg de clasă, mă întreb eu ce mai caut”, se alintă doamna Agatha.
Weekenduri de film şi campionate de golf
Pe lângă îngrijiri medicale, rezidenţii centrului se bucură de confortul unui hotel de cinci stele. Sunt cazaţi în rezerve de lux, dotate cu televizor şi baie proprie, iar meniul este altul în fiecare săptămână. Mâncarea nu e adusă de catering, ci se găteşte aici de bucătari pricepuţi. Totul e cât mai dietetic, iar o dată pe lună pe dezlegare la mâncare ardelenească. În bucătărie, o listă cu zilele de naştere ale fiecăruia avertizează din timp cofetarul să planifice torturile. Ziua începe cu kinetoterapie, fizioterapie, masaj sau promenadă în parcul căminului, iar în zilele cu soare, toată lumea se adună pe terenul de golf.
În centru există şi un cabinet de stomatologie, unde se pot lua inclusiv măsuri pentru proteze noi. Un living spaţios, dotat cu pian, bibliotecă şi un bar, este loc de rendez-vous, iar în mini-sala de cinema sunt proiectate filme la sfârşit de săptămână. Cererea e mare pentru cele istorice şi pentru peliculele care le amintesc de tinereţe precum „Eva Peron”. Tehnologia prinde şi la vârsta a treia, la Internet- caffee, pensionarii se întrec la Solitaire. În centru există chiar şi un loc de rugăciune, unde un preot de la biserica din sat vine din când în când să slujească şi să împărtăşească rezidenţii.
Paradisul clădit de o generaţie de doctori
Ideea unui „nursing home” ca în Occident a luat naştere în urmă cu mai bine de 75 de ani. Cinci fraţi doctori, originari din Ardeal şi şcoliţi în străinătate, visau să-şi construiască un sanatoriu privat unde bătrânii să primească îngrijiri la cele mai înalte standarde. La sfârşitul anilor `50 au cumpărat pâmânt în afara Bucureştiului, Săftica de astăzi. Livada cu o sută de copaci, pe locul căruia se află astăzi „nursing home-ul”, a revenit noilor generaţii de doctori.
Florin Russu şi soţii Lucian şi Viorica Russu au emigrat la sfârşitul anilor `80 în America, unde au lucrat timp de 15 ani în spitale şi centre de bătrâni americane. Au văzut ce înseamnă îngrijire în sistem privat şi s-au întors în ţară, unde şi-au deschis o clinică, o serie de rezerve private în incinta câtorva spitale de stat şi o reţea de ambulanţe. Visul de-o viaţă s-a împlinit în 2007, când au deschis centrul de bătrâni, un concept unic în România, care oferă și cazare de lux, și servicii de recuperare, şi activităţi reacreaţionale.
„Dacă voiam profit, deschideam un restaurant”
Numele celor cinci doctori şi al soţiilor lor, care au stat la baza proiectului, se regăsesc în tot centrul. Pe plăcuţa din faţa „cafeteriei” e numele unei doamne Russu, căreia „îi plăcea cuconetul”, pe câteva din tablouri e semnătura unui alt Russu, iar pe uşa cabinetului de stomatologie, cel al unui alt frate care fusese dentist. Acum, cea care sfinţeşte locul este doctoriţa Viorica Russu (foto), care s-a mutat aici ca să fie mai aproape de oameni.
„Stau la muncă peste şase zile pe săptămână, 24 de ore din 24”, o spune cu mândrie. Recunoaşte că investiţia în centru a fost colosală, dar profitul nu este numărul unu. „Dacă voiam profit, deschideam probabil un restaurant sau un cazinou. Aici e multă pasiune. Am gândit proiectul zece ani, am lucrat alţi cinci ani ca să îl deschidem şi funcţionăm de cinci ani, timp în care am avut în jur de 500 de rezidenţi”, spune medicul.
Cititi aici articolul din EVZ.
Cristina Lica 